Muntele Ceahlău văzut de pe Barajul Bicaz

Ceahlăul este muntele împărat, este podoaba, poezia ţării, este izvorul tainic al legendelor şi doinelor neamului nostru, este ochiul etern deschis asupra hotarelor moşiei strămoşeşti.

(Nicolae Gane)

Lacul de acumulare "Izvorul Muntelui"

Lacul de acumulare începe la 5 km de Bicaz la poalele Masivului Ceahlău şi o lungime de 35 km până la Poiana Largului. Staţiunea Izvorul Muntelui se află la 13 km de Bicaz la poalele Masivului Ceahlău. Lacul de acumulare Izvorul Muntelui a fost realizat prin unirea muntelui Gicovanu cu Obcina Horstei de un baraj din beton înalt de 127 m; are o lungime de 35 km, o suprafaţă însumând 3.125 ha, un volum de apă de 1,23 miliarde m³, iar adâncimea maximă este de 90 m. Lacul de acumulare "Izvorul Muntelui", cunoscut şi sub numele de "lacul Bicaz", este cel mai mare lac artificial (antropic) amenajat pe râurile interioare din România. Situat pe cursul superior al râului Bistriţa, lacul s-a format ca urmare a construirii barajului hidroenergetic cu acelaşi nume. Din el se alimentează centrala hidroelectrică Bicaz-Stejaru, echipată cu şase generatoare. Lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui s-a "născut" oficial la 1 iulie 1960, odată cu închiderea ultimei porţi a barajului.

Legenda Detunatelor

Oamenii de prin partea locului spun că Detunatele ar fi fost, la început, o stâncă îngemănată dar, într-o bună zi de vară, pe o arşiţă înăbuşitoare, s-a pornit din senin un potop ca la începuturile lumii, cu tunete şi fulgere care mai de care mai înspăimântătoare. Şi în toiul furtunii, cu o bubuitură asurzitoare un trăsnet s-a năpustit asupra stâncii, despicând-o şi dându-i numeroase şi felurite înfăţişări. Se spune că de atunci mulţi curioşi vin să vadă stâncile cele detunate de trăsnet şi se adăpostesc pustnicii, cei care vor să îl afle pe Dumnezeu în inima muntelui. O altă poveste e adesea istorisită ca să le fie învăţătură de minte celor avari şi celor lacomi. Se spune că un rege plin de toate bogăţiile pământului, nevrând să lase moştenire urmaşilor săi, a îngropat sub aceste stânci toată averea sa. Sute şi sute de ani au trecut de atunci până într-o bună zi când Satana s-a apucat să sape sub stânci, cu gândul de a găsi comoara. Înfuriat că nu dă de comoară şi cum toată munca lui se dovedi a fi în zadar, a adus mii de trăsnete deasupra stâncii. Dogoarea iscată de trăsnete a crăpat stânca, şi odată cu ea s-a topit şi întreaga comoară a regelui cel zgârcit. De atunci acelor stânci li se spune Pietrele Detunate.

Leganda Pietrei Lăcrimate

Pietrei Lăcrimate nu i se mai cunoaşte povestea. Semănând cu chipul unui om care plânge, legenda ei s-a pierdut odată cu trecerea timpului. A rămas doar forma. Misterioasă, provocatoare, hrănind închipuirile celor care o privesc şi încearcă să-i pătrundă secretul. Unii spun că ar semăna cu o ursitoare, alţii că seamănă cu un îndrăgostit. Unii se tem de ea, alţii o privesc cu evlavie. Povestea ei poate că nu o vom şti cu adevărat niciodată

Legenda Vârfului Toaca

Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune. Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul... După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi. Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor...

Piatra Ciobanului

La începutul timpurilor, minunaţi de frumuseţea locurilor, s-au aşezat pe vârful muntelui un neam de oameni cunoscuţi pentru curajul lor şi pentru turmele lor de bouri. Dintre toţi, cel mai viteaz era un tânăr căruia nimeni nu-i cunoştea numele şi de aceea i se spunea Ciobanul. Isprăvile sale erau atât de nemaiauzite, încât i se duse vestea în lumea largă. La moartea lui se strânseră toate vietăţile şi-l jeliră zile în şir. Iar, pentru pomenirea lui, s-a dat numele său locului în care îi plăcea să se retragă, din când în când, singur, doar cu turmele sale.

Claia lui Miron

Cu mulţi ani în urmă, un cioban bătrân venit de pe la Secu sau Izvorul Alb, obişnuia să-şi pască oile prin acele locuri pline de verdeaţă, poposind deseori lângă această stâncă, mai cu seamă în nopţile cu lună. Pe ciobanul Miron, căci aşa îi fusese lăsat numele, Dumnezeu îl dăruise cu harul cântului şi se povesteşte că doinea din fluierul său ca nimeni altul. Şi atât de minunate erau doinele lui, încât toate vietăţile pădurii, vântul, izvoarele, stâncile, dealurile şi poienile îl ascultau ca vrăjite. Şi atât de dragi îi fură toate acestea ciobanului Miron şi atât de drag le rămase şi el tuturor, încât se crede că a rămas să moară acolo, lângă stânca cea mai ascuţită.

Legenda lui Stănilă

Se spune că, în timpurile străvechi, a poposit pe aceste meleaguri un cioban pe nume Stănilă, chipeş şi trufaş la port, dar sărac lipit pământului. El sosise cu gând de mărire, auzind că pe aici se află păşunile cele mai bogate-n verdeaţă din toată Moldova şi cel mai blând soare de pe faţa pământului, lăsate aşa de Dumnezeu de la descălecatul lui Dragoş. Şi cum îşi păştea el oile în creierii munţilor, se întâlni într-o bună zi cu o păstoriţă, Maria, atât de frumoasă că la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Lui Stănilă, ciobăniţa îi căzu cu tronc dintr-o privire, dar Maria căuta să vadă câte oi avea Stănilă, şi nu ce inimă de aur se ascundea întrânsul. Şi fata, fiica mai mare a celui mai bogat baci de prin acele părţi, aflând de sărăcia lui, nici că se mai uită la el de atunci încolo. Bietul Stănilă, nemaiputând să-şi stăpânească suferinţa, se hotărî să-şi pună capăt zilelor aruncându-se de pe nişte stânci înalte, iară de atunci stâncile celea rămaseră botezate cu numele lui.

Legenda Panaghiei

Panaghia se pare că n-a fost totdeauna o stâncă de piatră rece, fără inimă şi suflet. Panaghia era o fată frumoasă. Se zice că ursitoarele, când au dăruit-o la naştere, una a luat întuneric din întunericul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncul mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu şi le-a pus toate în privirile ei; alta a rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subţiri de umbră neprihănită şi i-a pus pe cap ca podoabă de păr negru şi bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima şi sufletul său părticica cea mai aleasă şi i-a dat-o Panaghiei suflet şi inimă. Şi, pentru ca să nu fie pângărită de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înălţimile cele mai de sus ale Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor şi au aşezat-o în peştera pustnicului Ghedeon; şi albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. Şi Panaghia a crescut mare şi s-a făcut fată frumoasă, dar frumoasă cum numai poveştile îşi pot închipui. Şi din înălţimile cele mai de pe urmă ale cerului, Soarele a văzut-o şi, de pe culmile cele mai de sus ale pământului, Panaghia a văzut pe Soare. Şi amândoi s-au îndrăgostit: şi ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în răscrucile cerurilor ca s-o privească, înfăşurând-o în razele sale.
Şi până într-atâta s-a mărit ziua şi noaptea aşa de tare s-a micşorat, că, mai pe ce să-şi dea amurgul mâna cu zorile (...). Şi s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit pe Soare să nu mai răsară de acum înainte decât îmbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri ale mâinilor sale. Şi s-a împlinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai văzut, de aici înainte, pe Soare în puterea tinereţii şi în floarea cereştii lui frumuseţi. Jalea şi aleanul a cuprins sufletul şi inima ei şi, zile întregi şi nopţi întregi, fără de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Şi de la o vreme i s-a făcut lui Dumnezeu milă de ea şi a trimis poruncă răsăritului şi apusului să mâne în grabă pe cele mai uşoare şi mai dulci dintre vânturile lor spre culmile înalte ale Ceahlăului şi spre codrii ce umplu, ca o negură, prăpăstiile lui adânci. Şi deodată glasuri dumnezeieşti se urcară din văi până la Panaghia şi-i îmbătară auzul, îi atinseră faţa şi-i uscară lacrimile (...). Erau şoaptele vântului cu frunzele, erau adierile răsăritului şi ale apusului, ce veneau încărcate de miesmele depărtate ale câmpiilor înflorite... Dumnezeu îi împlini voia (...) iar când dădu să coboare înapoi spre peştera pustnicului Ghedeon, simţi că picioarele ei prinseră rădăcină în pământ şi nu se mai putu urni. Dădu să plece, trupul îi era rece şi împietrit. Voi să ridice mâinile, dar mâinile ei rămaseră lipite de trup, cuprinse şi ele de recea lui încremenire de stâncă. Şi încercă să strige (...) încercarea ei rămase zadarnică. Iar când voi să îndrepte iarăşi ochii spre ceruri, pleoapele îi căzură grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse (...). Panaghia se prefăcuse în stâncă de piatră. Se zice, însă, că inima ei nu s-a împietrit, că şi acum se îmbată, totuşi, de razele soarelui, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vânturile dulci şi mângâioase ale răsăritului şi apusului.

Stânca Dochiei

În ceea ce priveşte Stânca Dochiei, ea este, poate, locul cel mai învăluit în mister. Despre această stâncă unii spun că ar fi pietrificarea unei bătrâne ciobăniţe, care, înveşmântată cu nouă cojoace, a pornit, împreună cu oile şi caprele sale, spre vârful muntelui, deşi vremea nu-i îngăduia. Şi, cum mergea ea, a început să plouă şi să ningă. Şi, fiindcă cojocul de deasupra se uda mereu şi se îngreuna, obosind-o la drum, bătrâna ciobăniţă a lepădat, unul câte unul, opt din cele nouă cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a îngheţat-o împreună cu oile şi caprele sale.

• Aţii povestesc că despre Baba Dochia se spune că era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: "Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile". Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni însă cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat şi baba şi oile, cu Dragomir alăturea.
  
• O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.
• Un text despre Dochia, intitulat Mărţişor (despre care nu se ştie dacă este de inspiraţie populară sau e doar născocire), a scris şi marele Sadoveanu: Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-astins.Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor...
  

Legenda Turnului lui Butu

Legenda Turnului lui Butu şi Ana este o poveste de dragoste. Se spune că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de viteaz pe atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana, ispitită de frumuseţea şi vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi amândoi îşi jurară credinţă veşnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, numai iată că vrăjmaşii năvăliră în ţară şi Butu trebui să plece la război. Soarta a fost potrivnică celor doi, căci Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei hotărâse să o mărite cu un boier de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va face vrăji şi îl va aduce înapoi pe iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău. Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt prinşi de cântatul cocoşilor. O detunătură înspăimântătoare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două stânci îngemănate. Astfel le-a rămas numele de atunci: Turnul lui Butu.

Legende despre Muntele Ceahlău

Despre Muntele Ceahlău se spune că s-a făcut din poruncă împărătească. Dorind ai apăra pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare venite de la Răsărit, împăratul roman Traian, cuceritorul Daciei, a dat poruncă să se înalţe acest munte pentru a pune o stavilă în calea năvălitorilor. Pentru a fi dusă la îndeplinire porunca împărătească, au fost adunaţi toţi robii luaţi de la Decebal, cărora li sa adus la cunoştinţă greaua încercare la care trebuiau să facă faţă. Trebuiau să aducă şi să aşeze, pe locul viitorului munte, piatră peste piatră, stâncă peste stâncă, până când grămada se va fi ridicat suficient de înaltă pentru a-l mulţumi pe împărat. Truda a fost cumplită. Cei mai mulţi au pierit datorită epuizării dar, în final, porunca a fost îndeplinită. Împăratul, mulţumit de cele făcute, a cerut ca în vârful muntelui să fie aşezată o toacă. Un soldat a primit poruncă să stea de strajă şi să bată toaca ori de câte ori o vedea năvălind vrăjmaşii, spre a vesti pe locuitorii din vale. Aceasta până într-o zi, când o săgeată vrăjmaşă îl răpuse pe soldat şi nu mai avu cine bate toaca. De atunci s-au pornit duşmanii pe ţară ca roiu...

Masivul Ceahlău

Masivul Ceahlău face parte din lanţul Carpaţilor Orientali şi se întinde pe o suprafaţă de 290 km pătraţi. Înalţimile lui nu depaşesc altitudinea de 1907 m. Dominând munţii din jur, Ceahlăul se zăreşte din multe părţi ale Moldovei şi Transilvaniei. Punctele cele mai înalte de pe munte sunt "Vârful Toaca" (1904 m) şi capătul sudic al "Ocolaşului Mare" (1907 m). La altitudinea de 1021 m, spre nord, există o cascadă formată din pârâul "Rupturi", numita Duruitoarea. Şuvoaiele de apă ale pârâului cad pe un perete de stâncă de la o înălţime de 25 m. De la această cascadă şi-au luat numele "Munţii Durău" şi "Staţiunea Durău". Pe traseul turistic "Izvorul Alb", la altitudinea de 1350 m, se află "Stânca Dochia", de sub care izvoraşte unul din afluenţii Pârâului Alb.
Flora muntelui Ceahlău este de o bogaţie şi varietate impresionantă. Numără peste 800 de specii de plante şi flori. Frumuseţea văilor din dreapta şi din stanga obcinei, covoarele florale ale poienilor şi fâneţelor, precum şi poziţiile anumitor stânci, impresionând prin măreţia lor, invită la popasuri dese. Despre frumuseţile şi mareţiile acestui munte au scris pagini de neuitat scriitori precum: C. Hogaş, M. Sadoveanu, E. Gîrleanu, V. Alecsandri, Al. Russo, G. Galaction şi alţii. Pe muntele Ceahlău există patru cabane turistice: "Cabana Izvorul Muntelui", la altitudinea de 797 m, în partea de est; "Cabana Stănilelor" (1400 m), situată în partea de vest a muntelui; "Cabana Fântânele" (1200 m), spre nord; "Cabana Dochia", pe platoul de sus al muntelui, la altitudinea de 1790 m. La circa 300 m spre nord de această cabană se află Mănăstirea "Schimbarea la Faţă", construită recent (1992) şi sfinţită la 28 august 1993. De jur-imprejurul muntelui există nenumărate cărări turistice bine amenajate, având marcaje vizibile, care conduc spre cabane, mănăstire şi spre toate frumuseţile Ceahlăului. Zilnic, atât vara, cât şi iarna, sute de turişti veniţi de pretutindeni urcă şi coboară potecile acestui munte.

Cheile Bicazului

Drumul spre Lacul Roşu continuă înspre Cheile Bicazului într-un peisaj deosebit, pe serpentine strânse între stânci ajungând în judeţul vecin, Neamţ. Acesta este poate cea mai frumoasă dintre cheile tectonice din Carpaţii Orientali. Stâncile calcaroase din zonă ascund o mulţime de peşteri (Peştera Neagră, Peştera Cascadă) şi avene (Licaş, Avenul cu Trei Intrări).
Piatra Altarului (1154 m) este una dintre cele mai spectaculoase formaţiuni stâncoase din zonă. În vârful ei putem vedea o cruce ridicată în 1990. În partea vestică a Pietrei Altarului coboară pârâul Lapoş, cu o cascadă de 25 de metri înălţime, în trei trepte. Cheile părăului Lapoş se află între culmile Cupaş şi Bardos.

Legende despre Lacul Roşu

Odată, traia în Lazarea o fată de o frumusţte rar întalnită, care se numea Estera. S-a dus odată la târg, la Gheorgheni. A întâlnit acolo un flăcău voinic care se lua la trântă şi cu ursul. Cum s-au văzut, s-au şi îndrăgostit. Flăcăul a rugat fata să-i fie mireasă. Dar cununia nu s-a putut face, căci flăcăul a fost luat în armată. Fata îl aşteptă, tot îl aşteptă. Pe-nserate se ducea cu ulciorul la izvor, stătea ore în şir, în nădejdea că se va întoarce alesul inimii sale. Cânta aşa de trist, încât auzind-o se înduioşau şi munţii. Era într-o duminică după-amiaza, când trecând pe acolo, a fost văzută de un tâlhar, care reprezindu-se la ea, a ridicat-o în şa, zburând ca vântul spre Suhardul Mic, între stâncile cu o mie de fete, unde locuia. I-a promis fetei aur şi argint, numai să-l îndrăgească, dar fetei nu-i trebuia nimic. Tâlharul îşi pierdu răbdarea şi vroia s-o ia în căsătorie cu sila. Estera a strigat către munţi, implorandu-le ajutor. Stâncile cuprinse de strigătele îndurerate au răspuns cu tunete. S-a pornit o ploaie torenţială, măturând tot ce întâlnea în cale. Acolo au rămas, sub fărămăturile stâncilor fata şi tâlharul. Şi apoi s-au adunat acolo apele munţilor, formând Lacul Roşu (Ucigaşul).
O a doua legendă spune că: Pe pajiştea dintre versanţii munţilor a fost o stână. Ciobanii, văzând apropierea furtunii, au încercat să se refugieze, dar Muntele Ucigaş, dărâmandu-se, i-a îngropat împreună cu oile.

Lacul Roşu

Lacul Roşu, lac de baraj natural se află la altitudinea de 980 m, în apropierea Cheilor Bicazului, la o distanţă de cca, 26 km de oraşul Gheorgheni din judeţul Harghita, pe Drumul naţional 12/C, în staţiunea cu acelaşi nume. Este în formă de "L", adânc de 10 m (adâncimea maximă de 10,5 m), având o suprafaţă de 12,7 ha şi o circumferinţă de 2830 m. Lacul s-a format relativ recent, în vara anului 1837. Atunci s-a întâmplat ca în urma poilor abundente marea cantitate de moloz stâncos de pe versantul nordic al Stâncii Ucigaşului a alunecat, blocând drumul Pârâului Bicăjel. Apa s-a acumulat formând un lac de baraj natural. Vraja deosebită este amplificată de mulţimea trunchiurilor goale ale brazilor de odinioară, care ies din apă străpungând imaginea Micului Suhard reflecatat în oglinda lacului. Numele de Lacul Roşu provine de la gresia roşie tertiară, uşor dezagregabilă transportată de Pârâul Roşu, care a vopsit în roşu împrejurmile până la lac. Lacul, din păcate, este periclitat de marea cantitate de aluviuni transportată de pârâurile afluente (Roşu, Licas, Oii, Huhard şi Ghilcoş (ucigaş)).