Muntele Ceahlău văzut de pe Barajul Bicaz

Ceahlăul este muntele împărat, este podoaba, poezia ţării, este izvorul tainic al legendelor şi doinelor neamului nostru, este ochiul etern deschis asupra hotarelor moşiei strămoşeşti.

(Nicolae Gane)

Lacul de acumulare "Izvorul Muntelui"

Lacul de acumulare începe la 5 km de Bicaz la poalele Masivului Ceahlău şi o lungime de 35 km până la Poiana Largului. Staţiunea Izvorul Muntelui se află la 13 km de Bicaz la poalele Masivului Ceahlău. Lacul de acumulare Izvorul Muntelui a fost realizat prin unirea muntelui Gicovanu cu Obcina Horstei de un baraj din beton înalt de 127 m; are o lungime de 35 km, o suprafaţă însumând 3.125 ha, un volum de apă de 1,23 miliarde m³, iar adâncimea maximă este de 90 m. Lacul de acumulare "Izvorul Muntelui", cunoscut şi sub numele de "lacul Bicaz", este cel mai mare lac artificial (antropic) amenajat pe râurile interioare din România. Situat pe cursul superior al râului Bistriţa, lacul s-a format ca urmare a construirii barajului hidroenergetic cu acelaşi nume. Din el se alimentează centrala hidroelectrică Bicaz-Stejaru, echipată cu şase generatoare. Lacul de acumulare de la Izvorul Muntelui s-a "născut" oficial la 1 iulie 1960, odată cu închiderea ultimei porţi a barajului.

Legenda Detunatelor

Oamenii de prin partea locului spun că Detunatele ar fi fost, la început, o stâncă îngemănată dar, într-o bună zi de vară, pe o arşiţă înăbuşitoare, s-a pornit din senin un potop ca la începuturile lumii, cu tunete şi fulgere care mai de care mai înspăimântătoare. Şi în toiul furtunii, cu o bubuitură asurzitoare un trăsnet s-a năpustit asupra stâncii, despicând-o şi dându-i numeroase şi felurite înfăţişări. Se spune că de atunci mulţi curioşi vin să vadă stâncile cele detunate de trăsnet şi se adăpostesc pustnicii, cei care vor să îl afle pe Dumnezeu în inima muntelui. O altă poveste e adesea istorisită ca să le fie învăţătură de minte celor avari şi celor lacomi. Se spune că un rege plin de toate bogăţiile pământului, nevrând să lase moştenire urmaşilor săi, a îngropat sub aceste stânci toată averea sa. Sute şi sute de ani au trecut de atunci până într-o bună zi când Satana s-a apucat să sape sub stânci, cu gândul de a găsi comoara. Înfuriat că nu dă de comoară şi cum toată munca lui se dovedi a fi în zadar, a adus mii de trăsnete deasupra stâncii. Dogoarea iscată de trăsnete a crăpat stânca, şi odată cu ea s-a topit şi întreaga comoară a regelui cel zgârcit. De atunci acelor stânci li se spune Pietrele Detunate.

Leganda Pietrei Lăcrimate

Pietrei Lăcrimate nu i se mai cunoaşte povestea. Semănând cu chipul unui om care plânge, legenda ei s-a pierdut odată cu trecerea timpului. A rămas doar forma. Misterioasă, provocatoare, hrănind închipuirile celor care o privesc şi încearcă să-i pătrundă secretul. Unii spun că ar semăna cu o ursitoare, alţii că seamănă cu un îndrăgostit. Unii se tem de ea, alţii o privesc cu evlavie. Povestea ei poate că nu o vom şti cu adevărat niciodată

Legenda Vârfului Toaca

Se spune că pe muntele Ceahlău ar fi trăit cândva un neam de uriaşi, popor de oameni grozav de înalţi şi de tari. Şi-au adus cu dânşii nişte vite, un soi de bouri, cu coarne scurte, şi-i păşunau toată vara pe plaiurile muntelui, până da omătul. Atunci coborau oamenii cu vitele lor, către apus şi miază-zi, spre Valea Jitanului, care de atunci şi până acum aşa îi spune. Dar într-o iarnă, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri şi bouri. Ar mai fi scăpat doi, o fată şi un băiat. Aceştia, luând puţinii bouri ce erau feriţi de crunta boală, s-au urcat sus în plaiul muntelui. Şi numai ce le-a trecut prin gând celor doi tineri: să ridice acolo sus fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei. Oamenii din văi priveau miraţi cum se ridică zi de zi aceste piscuri prea măreţe. Numai că în ziua în care îşi schimbă codrul faţa verde, ziua de Probajini, numai ce trăsni în pereţii muntelui, nori de zloată şi de gheaţă s-au prăbuşit curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui. Şi peste ceasuri, când mândrul soare şi vânturile limpeziră hăul, cu-n stânjen se săltase Ceahlăul... După ce s-au scurs puhoaiele, oamenii din vale nemaivăzând pe cei doi tineri uriaşi şi nici o mişcare în munte, s-au urcat pe culme şi i-au căutat. Într-un târziu au dat de ei turtiţi sub greutatea gheţii. Le-au zidit mormânt de piatră, acolo unde-i aflară. În anul celălalt au venit iar oamenii, tot de Probajini, şi au adus o toacă pe care au înţepenit-o acolo sus, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, de ziua aceea, poporul de prin văi şi lunci, bărbaţi, femei şi copii, fac o slujbă în sobor, cinstind mormântul acelor uriaşi. Şi iaca aşa, de atunci, turnului mai mare îi zice Toaca, iar celuilalt îi spune Panaghia. De sub Toaca, printre turnuri în jos, acolo unde lumina-i fără spor, îi jgheabul ista fioros de-i spunem noi Jgheabul Urieşilor...

Piatra Ciobanului

La începutul timpurilor, minunaţi de frumuseţea locurilor, s-au aşezat pe vârful muntelui un neam de oameni cunoscuţi pentru curajul lor şi pentru turmele lor de bouri. Dintre toţi, cel mai viteaz era un tânăr căruia nimeni nu-i cunoştea numele şi de aceea i se spunea Ciobanul. Isprăvile sale erau atât de nemaiauzite, încât i se duse vestea în lumea largă. La moartea lui se strânseră toate vietăţile şi-l jeliră zile în şir. Iar, pentru pomenirea lui, s-a dat numele său locului în care îi plăcea să se retragă, din când în când, singur, doar cu turmele sale.

Claia lui Miron

Cu mulţi ani în urmă, un cioban bătrân venit de pe la Secu sau Izvorul Alb, obişnuia să-şi pască oile prin acele locuri pline de verdeaţă, poposind deseori lângă această stâncă, mai cu seamă în nopţile cu lună. Pe ciobanul Miron, căci aşa îi fusese lăsat numele, Dumnezeu îl dăruise cu harul cântului şi se povesteşte că doinea din fluierul său ca nimeni altul. Şi atât de minunate erau doinele lui, încât toate vietăţile pădurii, vântul, izvoarele, stâncile, dealurile şi poienile îl ascultau ca vrăjite. Şi atât de dragi îi fură toate acestea ciobanului Miron şi atât de drag le rămase şi el tuturor, încât se crede că a rămas să moară acolo, lângă stânca cea mai ascuţită.