Legenda lui Stănilă

Se spune că, în timpurile străvechi, a poposit pe aceste meleaguri un cioban pe nume Stănilă, chipeş şi trufaş la port, dar sărac lipit pământului. El sosise cu gând de mărire, auzind că pe aici se află păşunile cele mai bogate-n verdeaţă din toată Moldova şi cel mai blând soare de pe faţa pământului, lăsate aşa de Dumnezeu de la descălecatul lui Dragoş. Şi cum îşi păştea el oile în creierii munţilor, se întâlni într-o bună zi cu o păstoriţă, Maria, atât de frumoasă că la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Lui Stănilă, ciobăniţa îi căzu cu tronc dintr-o privire, dar Maria căuta să vadă câte oi avea Stănilă, şi nu ce inimă de aur se ascundea întrânsul. Şi fata, fiica mai mare a celui mai bogat baci de prin acele părţi, aflând de sărăcia lui, nici că se mai uită la el de atunci încolo. Bietul Stănilă, nemaiputând să-şi stăpânească suferinţa, se hotărî să-şi pună capăt zilelor aruncându-se de pe nişte stânci înalte, iară de atunci stâncile celea rămaseră botezate cu numele lui.

Legenda Panaghiei

Panaghia se pare că n-a fost totdeauna o stâncă de piatră rece, fără inimă şi suflet. Panaghia era o fată frumoasă. Se zice că ursitoarele, când au dăruit-o la naştere, una a luat întuneric din întunericul cel mai nepătruns al unei nopţi fără de lună, adânc din adâncul mărilor fără de fund, foc şi lumină din lumina şi focul luceferilor celor mai strălucitori, duioşie şi blândeţă din ochii îngerilor ce stau la dreapta lui Dumnezeu şi le-a pus toate în privirile ei; alta a rupt crinilor frăgezimea şi albeaţa, iar trandafirilor rumeneala lor şi le-a pus pe faţa ei; a treia a tors din caierul de neguri fire subţiri de umbră neprihănită şi i-a pus pe cap ca podoabă de păr negru şi bogat; iar Dumnezeu a rupt din inima şi sufletul său părticica cea mai aleasă şi i-a dat-o Panaghiei suflet şi inimă. Şi, pentru ca să nu fie pângărită de priviri muritoare, au dus-o ursitoarele pe înălţimile cele mai de sus ale Ceahlăului, dincolo de împărăţia norilor şi au aşezat-o în peştera pustnicului Ghedeon; şi albinele din Sihăstrii au hrănit-o cu mierea lor, iar nopţile senine au scăldat-o în rouă de flori mirositoare. Şi Panaghia a crescut mare şi s-a făcut fată frumoasă, dar frumoasă cum numai poveştile îşi pot închipui. Şi din înălţimile cele mai de pe urmă ale cerului, Soarele a văzut-o şi, de pe culmile cele mai de sus ale pământului, Panaghia a văzut pe Soare. Şi amândoi s-au îndrăgostit: şi ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în răscrucile cerurilor ca s-o privească, înfăşurând-o în razele sale.
Şi până într-atâta s-a mărit ziua şi noaptea aşa de tare s-a micşorat, că, mai pe ce să-şi dea amurgul mâna cu zorile (...). Şi s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit pe Soare să nu mai răsară de acum înainte decât îmbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri ale mâinilor sale. Şi s-a împlinit porunca lui Dumnezeu, iar Panaghia n-a mai văzut, de aici înainte, pe Soare în puterea tinereţii şi în floarea cereştii lui frumuseţi. Jalea şi aleanul a cuprins sufletul şi inima ei şi, zile întregi şi nopţi întregi, fără de somn, lacrimile nu i se mai uscau de pe obraji. Şi de la o vreme i s-a făcut lui Dumnezeu milă de ea şi a trimis poruncă răsăritului şi apusului să mâne în grabă pe cele mai uşoare şi mai dulci dintre vânturile lor spre culmile înalte ale Ceahlăului şi spre codrii ce umplu, ca o negură, prăpăstiile lui adânci. Şi deodată glasuri dumnezeieşti se urcară din văi până la Panaghia şi-i îmbătară auzul, îi atinseră faţa şi-i uscară lacrimile (...). Erau şoaptele vântului cu frunzele, erau adierile răsăritului şi ale apusului, ce veneau încărcate de miesmele depărtate ale câmpiilor înflorite... Dumnezeu îi împlini voia (...) iar când dădu să coboare înapoi spre peştera pustnicului Ghedeon, simţi că picioarele ei prinseră rădăcină în pământ şi nu se mai putu urni. Dădu să plece, trupul îi era rece şi împietrit. Voi să ridice mâinile, dar mâinile ei rămaseră lipite de trup, cuprinse şi ele de recea lui încremenire de stâncă. Şi încercă să strige (...) încercarea ei rămase zadarnică. Iar când voi să îndrepte iarăşi ochii spre ceruri, pleoapele îi căzură grele peste luminile lor şi un întuneric nemărginit o cuprinse (...). Panaghia se prefăcuse în stâncă de piatră. Se zice, însă, că inima ei nu s-a împietrit, că şi acum se îmbată, totuşi, de razele soarelui, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vânturile dulci şi mângâioase ale răsăritului şi apusului.

Stânca Dochiei

În ceea ce priveşte Stânca Dochiei, ea este, poate, locul cel mai învăluit în mister. Despre această stâncă unii spun că ar fi pietrificarea unei bătrâne ciobăniţe, care, înveşmântată cu nouă cojoace, a pornit, împreună cu oile şi caprele sale, spre vârful muntelui, deşi vremea nu-i îngăduia. Şi, cum mergea ea, a început să plouă şi să ningă. Şi, fiindcă cojocul de deasupra se uda mereu şi se îngreuna, obosind-o la drum, bătrâna ciobăniţă a lepădat, unul câte unul, opt din cele nouă cojoace. Atunci, s-a pornit un ger mare de la Dumnezeu, ger care a îngheţat-o împreună cu oile şi caprele sale.

• Aţii povestesc că despre Baba Dochia se spune că era aşa de rea încât şi copiii, care cum creşteau, fugeau de ea, pentru a scăpa de răutăţile ei. Numai unul singur, un băiat, cel mai răbdător dar şi cel mai puţin la minte, i-a fost rămas dintre toţi copiii în preajmă. Dragomir, c-aşa îl chema pe fecior, era mereu dus cu oile şi numai biata nevastă-sa, harnică şi bună la suflet, răbda şi suferea toate hachiţele soacrei sale, care îi pusese gând rău, să scape de ea. Astfel, într-o bună zi, o trimise la râu pe noră să spele lâna cea albă până s-o înnegri. Se munci săraca fată cât se munci, dar după trei zile de trudă lâna tot albă era. Necăjită că nu reuşeşte să îndeplinească porunca soacrei, fata începu să plângă. Şi pe când plângea ea, numai ce se trezi cu doi bătrâni în preajmă, Dumnezeu şi Sf. Petru. Auzindu-i necazul şi făcându-li-se milă de ea, îi înnegriră lâna. Văzând una ca asta, baba o trimite iar la râu, de data asta să spele lâna până s-o albi. Pe când se chinuia biata fată, iaca apar şi cei doi bătrâni. Dar în loc să-i albească lâna, cei doi îi dete fetei o grămadă de flori şi fragi spunându-i fetei să le ducă babei. Când văzu hârca florile şi fragii, uită de lână, îl chemă repede pe Dragomir şi-i spuse: "Măi Dragomire, dac-au înflorit fragii înseamnă c-a venit vremea să mergem la munte, la stână, să măsurăm oile". Şi răpezită cum era baba, îl luă pe Dragomir şi plecă îmbrăcată aşa cum o prinse vremea, cu nouă cojoace pe ea şi cu oile în urmă. Afară se încălzise bine şi, cum mergea urcând la deal, baba grăbită se încinse şi începu a lepăda cojoc după cojoc, încât până în vârful muntelui nu mai rămăsese decât în cămeşoi. Atunci porni însă cel de sus o viforniţă cu zloată, de au îngheţat şi baba şi oile, cu Dragomir alăturea.
  
• O altă legendă, întâlnită în Bucovina, o prezintă pe Dochia drept o fată de împărat care, fugind de împăratul cotropitor ce voia să o ia de nevastă, s-a travestit în păstoriţă, urcând cu o turmă de oi în munţi. Cum timpul era frumos, a început să lepede din cojoace unul câte unul. Dar aproape ajunsă în vârf, se lăsă deodată un frig, de ziceai că e iarnă. Nefiind deprinsă cu frigul şi temându-se să se întoarcă, începu a cârti împotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefăcând-o în stană de piatră, iar oile în bolovani. Altă variantă spune că fiind pe cale de a fi prinsă de împăratul cotropitor, fata ceru lui Dumnezeu să fie transformată în stană de piatră, rugăminte ce-i fu îndeplinită.
• Un text despre Dochia, intitulat Mărţişor (despre care nu se ştie dacă este de inspiraţie populară sau e doar născocire), a scris şi marele Sadoveanu: Spune povestea că Dochia era o bătrână vrăjitoare ce sălăşluia într-o casă de stâncă sus pe Ceahlău. Baba trăia singuratică, unde se târăsc jnepenii pe piatră şi unde înfloresc mărunţii trandafiri ai stâncilor. În nopţi de vară pluteau către ea duhurile prăpăstiilor. Pe negre vijelii când scăpărau fulgere rupte, suiau pe ţancuri zvârcolindu-se făpturi de pe tărâmul de dedesupt, din împărăţia necuratului Tartar. Într-o colibă sfărâmată de puhoaie, Baba Dochia a găsit odată o copiliţă pe care a crescut-o şi a îndrăgit-o. Fetiţa de suflet a vrăjitoarei crescu frumoasă şi mlădie acolo, aproape de nori. Într-un rând, în puterea primăverii, fata află că în văi sunt aşezările oamenilor. Atrasă de glasul buciumelor, ea coborî spre văi. Când văzu Dochia că fata nu se mai întoarce, porni învăluită în cojoacele ei să o găsească. Rătăci departe de lumea ei până când înţelese că fata nu se va mai întoarce. Îndurerată, reveni în sihăstria ei singuratică şi acolo, fără dragostea din urmă a anilor ei târzii, spun bătrânii că s-astins.Au prefăcut-o în sloi şi stâncă nopţile reci de mărţişor...
  

Legenda Turnului lui Butu

Legenda Turnului lui Butu şi Ana este o poveste de dragoste. Se spune că pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, trăia un tânăr pe cât de viteaz pe atât de chipeş şi pe care îl chema Butu. Fata domnitorului, Ana, ispitită de frumuseţea şi vrednicia lui Butu, se îndrăgosti de acesta şi amândoi îşi jurară credinţă veşnică. Dar, pe când se pregăteau de nuntă, numai iată că vrăjmaşii năvăliră în ţară şi Butu trebui să plece la război. Soarta a fost potrivnică celor doi, căci Butu pieri în luptă. Deznădăjduită că tatăl ei hotărâse să o mărite cu un boier de ţară, Ana se duse şi ceru ajutorul unei vrăjitoare. Aceasta îi promite Anei că va face vrăji şi îl va aduce înapoi pe iubitul său, dar în chip de strigoi. Chemat de farmecele vrăjitoarei, Butu apăru pe un cal alb într-o noapte urâtă şi întunecată, o luă cu dânsul pe Ana şi dispărură amândoi în mijlocul fulgerelor, zburând către muntele Ceahlău. Plutind încă deasupra muntelui la venirea zorilor, aceştia sunt prinşi de cântatul cocoşilor. O detunătură înspăimântătoare sparge văzduhul prăvălindu-se asupra fugarilor, care se prăbuşesc prefăcându-se în cele două stânci îngemănate. Astfel le-a rămas numele de atunci: Turnul lui Butu.

Legende despre Muntele Ceahlău

Despre Muntele Ceahlău se spune că s-a făcut din poruncă împărătească. Dorind ai apăra pe locuitorii acestor locuri de hoardele barbare venite de la Răsărit, împăratul roman Traian, cuceritorul Daciei, a dat poruncă să se înalţe acest munte pentru a pune o stavilă în calea năvălitorilor. Pentru a fi dusă la îndeplinire porunca împărătească, au fost adunaţi toţi robii luaţi de la Decebal, cărora li sa adus la cunoştinţă greaua încercare la care trebuiau să facă faţă. Trebuiau să aducă şi să aşeze, pe locul viitorului munte, piatră peste piatră, stâncă peste stâncă, până când grămada se va fi ridicat suficient de înaltă pentru a-l mulţumi pe împărat. Truda a fost cumplită. Cei mai mulţi au pierit datorită epuizării dar, în final, porunca a fost îndeplinită. Împăratul, mulţumit de cele făcute, a cerut ca în vârful muntelui să fie aşezată o toacă. Un soldat a primit poruncă să stea de strajă şi să bată toaca ori de câte ori o vedea năvălind vrăjmaşii, spre a vesti pe locuitorii din vale. Aceasta până într-o zi, când o săgeată vrăjmaşă îl răpuse pe soldat şi nu mai avu cine bate toaca. De atunci s-au pornit duşmanii pe ţară ca roiu...

Masivul Ceahlău

Masivul Ceahlău face parte din lanţul Carpaţilor Orientali şi se întinde pe o suprafaţă de 290 km pătraţi. Înalţimile lui nu depaşesc altitudinea de 1907 m. Dominând munţii din jur, Ceahlăul se zăreşte din multe părţi ale Moldovei şi Transilvaniei. Punctele cele mai înalte de pe munte sunt "Vârful Toaca" (1904 m) şi capătul sudic al "Ocolaşului Mare" (1907 m). La altitudinea de 1021 m, spre nord, există o cascadă formată din pârâul "Rupturi", numita Duruitoarea. Şuvoaiele de apă ale pârâului cad pe un perete de stâncă de la o înălţime de 25 m. De la această cascadă şi-au luat numele "Munţii Durău" şi "Staţiunea Durău". Pe traseul turistic "Izvorul Alb", la altitudinea de 1350 m, se află "Stânca Dochia", de sub care izvoraşte unul din afluenţii Pârâului Alb.
Flora muntelui Ceahlău este de o bogaţie şi varietate impresionantă. Numără peste 800 de specii de plante şi flori. Frumuseţea văilor din dreapta şi din stanga obcinei, covoarele florale ale poienilor şi fâneţelor, precum şi poziţiile anumitor stânci, impresionând prin măreţia lor, invită la popasuri dese. Despre frumuseţile şi mareţiile acestui munte au scris pagini de neuitat scriitori precum: C. Hogaş, M. Sadoveanu, E. Gîrleanu, V. Alecsandri, Al. Russo, G. Galaction şi alţii. Pe muntele Ceahlău există patru cabane turistice: "Cabana Izvorul Muntelui", la altitudinea de 797 m, în partea de est; "Cabana Stănilelor" (1400 m), situată în partea de vest a muntelui; "Cabana Fântânele" (1200 m), spre nord; "Cabana Dochia", pe platoul de sus al muntelui, la altitudinea de 1790 m. La circa 300 m spre nord de această cabană se află Mănăstirea "Schimbarea la Faţă", construită recent (1992) şi sfinţită la 28 august 1993. De jur-imprejurul muntelui există nenumărate cărări turistice bine amenajate, având marcaje vizibile, care conduc spre cabane, mănăstire şi spre toate frumuseţile Ceahlăului. Zilnic, atât vara, cât şi iarna, sute de turişti veniţi de pretutindeni urcă şi coboară potecile acestui munte.

Cheile Bicazului

Drumul spre Lacul Roşu continuă înspre Cheile Bicazului într-un peisaj deosebit, pe serpentine strânse între stânci ajungând în judeţul vecin, Neamţ. Acesta este poate cea mai frumoasă dintre cheile tectonice din Carpaţii Orientali. Stâncile calcaroase din zonă ascund o mulţime de peşteri (Peştera Neagră, Peştera Cascadă) şi avene (Licaş, Avenul cu Trei Intrări).
Piatra Altarului (1154 m) este una dintre cele mai spectaculoase formaţiuni stâncoase din zonă. În vârful ei putem vedea o cruce ridicată în 1990. În partea vestică a Pietrei Altarului coboară pârâul Lapoş, cu o cascadă de 25 de metri înălţime, în trei trepte. Cheile părăului Lapoş se află între culmile Cupaş şi Bardos.